Mă aflu în vizită în Bucureşti. Timpul liber îmi permite să mă plimb pe străzile capitalei. Nu pot să spun că mă relaxez în acea aglomeraţie, însă măcar văd lucruri noi. Pentru că am trecut pe lângă Palatul Parlamentului, o clădire imensă şi interesantă, m-am hotărât să aflu mai multe despre aceasta, în consecinţă să vizitez fosta „Casa Poporului”. Ce s-a întâmplat mai târziu şi ce am reuşit să descopăr, vă invit să citiţi în acest reportaj. Intrăm în Palatul Parlamentului şi ne luăm bilete de vizitatori. Deoarece eu sunt student, deşi nu am legitimaţia şi carnetul de student vizate la zi, mi se permite accesul gratuit. Colegul meu îşi ia bilet şi achită şi suma suplimentară de 30 de lei pentru accesul cu aparatul foto. Am intrat fără nicio problemă. Ce am remarcat interesant încă de la intrare este faptul că, deşi am intrat cu grupul de străini, nimeni nu ne-a cerut să ne identificăm. Am fost număraţi la intrare, dar am aflat mai târziu că numerotarea se făcea pentru a se stabili numărul de vizitatori ai zilei respective.
Cum poţi deveni o fantomă
Ghidul, care nu stăpânea foarte bine limba engleză, ne plimbă pe coridoarele Palatului Parlamentului şi ne explică foarte succint cine sunt personajele statuare din clădire şi cum au făcut ele istorie pentru români şi România. Urcăm pe scări la etajul superior unde suntem plimbaţi prin două săli cu coloane de marmură imense. Ajunşi la jumătatea traseului ni se permite accesul la toaletă. Ne deplasăm în grup.
Sunt ultimul care intru într-una din boxe. La ieşire constat ca grupul cu care intrasem în Palatul Parlamentului dispăruse. O iau la pas alergător şi caut să mă reintegrez în grup. Întreb câteva persoane despre grupul de vizitatori şi după aproximativ 10 minute îi reîntâlnesc în sala unde îşi desfăşoară lucrările Comisia pentru Drepturile Omului. Colegul meu se amuză copios pe seama rătăcirii mele şi din vorbă în vorbă ne dăm seama că nimeni, în afara lui, nu mi-a remarcat absenţa. Astfel ne vine ideea de a mă „pierde” de grup şi a încerca să aflu cât timp pot fi „invizibil” plimbându-mă prin clădire. Mă reîntorc la toaletă pe acelaşi traseu, stabilind cu colegul meu să ţinem legătura prin telefon şi să ne sfătuim împreună despre ce vom face. În jurul orei 15.00 colegul meu mă sună şi îmi spune că nimeni nu a remarcat lipsa mea, deci am undă verde să fac ce-mi trece prin cap. Stabilisem împreună să comunicăm prin telefoanele celulare o dată pe oră, iar dacă sunt prins să mă dau drept un vizitator rătăcit, să prezint legitimaţia de jurnalist şi să cer să fiu condus la ieşire.
Comunicarea este cheia succesului
Trec mulţi oameni pe lângă mine, e evident că nu mă bagă nimeni în seamă. Deja am început să mă relaxez. Nu mă întreabă nimeni nimic, tot ce trebuie să fac este să mă comport natural. O întreb pe doamna de la barul de la parter cum se ajunge la lift. Aceasta îmi explică politicos. Ajung acolo, intru în lift şi apăs pe butonul corespunzător ultimului etaj. Etajul VII. La unul dintre etaje, două persoane încearcă să bage un frigider în lift. Întreb dacă au nevoie de ajutor, îi ajut la urcat şi primesc mulţumiri, însă şi garanţia că vor apela la mine şi la scos frigiderul din lift. Accept, îi ajut, după care îmi continui drumul. Ajung la etajul VII. Acolo e un fel de bar cu mese înalte. Mă opresc şi mă gândesc ce să fac. Am intrat fără nicio problemă în Parlament, nimeni nu se uită dubios la mine, nimeni nu mă întreabă ce caut aici. Mă salută mai mulţi oameni şi le răspund la salut. Sunt complet dezorientat şi trebuie să îmi stabilesc nişte repere. Cum stau la bar, în stânga mea şi în faţă sunt două coridoare imense. Le apreciez la vreo 150 de metri lungime cel din stânga şi vreo 100 cel din faţă. Cum am venit de la lift, am remarcat o uşă transparentă care dă înspre o scară. Mă întorc acolo, intru pe uşă, mă uit în jos. Scările sunt ameţitor de înalte, probabil că duc până la baza clădirii. Iată reperul meu: coloana de scări şi de lifturi. Dacă mă ţin după coloane, nu am cum să mă rătăcesc. Pornesc în explorare. Mă hotărăsc să parcurg până în capăt coridorul din faţa mea. Cel mai scurt. Pe coridoare, nenumărate birouri. Coridorul duce într-un fel de octogon unde se află încă un număr de lifturi şi, paralel cu lifturile, nişte scări identice cu cele pe care mi le-am stabilit drept reper. Aşadar, am un traseu absolut sigur ca orientare între cele două coloane de scări, despre care presupun, după dimensiuni, că merg, pe verticală, pe toată înălţimea Palatului Parlamentului. Comand o cafea şi stau la bar. Îmi sun colegul care mă asigură că este în zonă la o cafenea şi mă aşteaptă la ieşire indiferent de oră.
Ora de orientare turistică
Pentru început, voi explora, etaj cu etaj, traseul dintre cele două scări. Etajul VII, VI, V, IV, III. La etajul trei stau la bar şi beau o cafea. Cer mai mult zahăr şi sunt servit cu amabilitate de vânzătoare. S-a uitat puţin mai ciudat la mine, dar nu s-a deranjat să mă întrebe nimic. La etajul II configuraţia obişnuită a spaţiului se schimbă şi decid să nu mai cobor. Nu am chef să mă rătăcesc prin cotloanele Parlamentului. Oricum sunt destul de stresat, mă aştept să mă ia cineva de guler în orice moment şi să mă întrebe ce caut pe-acolo. Încep din nou să urc, etaj cu etaj. Trec pe lângă mai mulţi oameni cu sacouri vişinii. Presupun că sunt de la pază. Mă comport natural. Unul dintre ei se uită mai atent la mine, dar nu mă abordează. Merg liniştit, explorez spaţiile, identific toaletele în care îmi dau seama că, la o adică, mă pot ascunde peste noapte. Toaletele sunt tot pe o coloană, una sub alta, la fiecare capăt al culoarelor. Aşa că nu ar fi nicio problemă să ies din una şi să intru în alta dedesubt. Mă uit după orice loc unde aş putea să mă ascund. Fac poze. Oricum, am explicaţii plauzibile pregătite pentru situaţia în care cineva mă ia la întrebări. În cel mai rău caz, mă va conduce cineva la ieşire. N-am intrat prin efracţie, n-am săvârşit nicio faptă penală, am răspunsuri la toate întrebările posibile şi, la o adică, fac uz de legitimaţia de ziarist. Unele holuri sunt destul de pustii. Fac fotografii liniştit, fără ca nimeni să îmi dea nicio atenţie. De când am început să explorez clădirea, am fost atent să descopăr camerele de supraveghere. Spre surprinderea mea, se pare că nu există niciuna pe nicăieri. Singurele camere pe care le-am remarcat au fost doar în zona prin care am intrat în Parlament.
Welcome NATO to „Hotel Parlament”
La unul dintre etaje găsesc şi un loc unde nu doar că m-aş putea ascunde, dar aş putea trage şi un pui de somn liniştit. Sunt zeci de birouri puse unul peste altul pe înălţimea unui stat de om, pe o suprafaţă mare. Este foarte uşor să mă strecor sub ele. Pe jos este un covor moale. Sunt sigur că nici dracu nu se apucă să mute birourile noaptea. Să mă vadă cineva acolo ar trebui să se pună pe burtă şi să se bage după mine. Aşadar, locul unde o să dorm la noapte, în cazul în care nu sunt descoperit, este stabilit. La etajul V este un fumoar amenajat cu canapele şi fotolii. Mă aşez pe o canapea. Deja sunt relaxat. Trece multă lume prin zonă, unii mă salută. Le răspund la salut. Cobor la etajul III şi mai beau o cafea. Între timp, având reperele clare, mă plimb pe toate coridoarele, identific toate intrările şi ieşirile, scările, cum sunt amplasate, unde duc, măsor cu pasul coridoarele. Fac din nou poze când nu e nimeni prin preajmă. Nu mă întreabă nimeni nimic. Parcă aş fi invizibil sau Palatul Parlamentului ar fi un loc public unde oricine merge la o plimbare. Pe la ora 17, funcţionarii din clădire încep să plece. Sunt foarte mulţi oameni care pleacă, e limpede că nu sar în ochi prin nimic şi nu e niciun risc să fiu luat la întrebări. După un timp îmi dau seama că rămân singur prin clădire şi se închid şi barurile. Îmi trec prin cap mii de gânduri. Mă întreb oare cum or fi avut curajul cei din NATO să ţină summit-ul aici. Parcă m-aş plimba prin parcul Herăstrău...
Noaptea albă din Parlament
Mă hotărăsc să intru într-o toaletă. Petrec vreo două ore în toaleta respectivă, cu inima cât un purice. La un moment dat bate cineva la uşă. Probabil că erau femeile de servici. Răspunsul meu „ocupat” îi face pe cei ce au încercat la uşă să plece însă nu dă nimic de bănuit. Nu am avut niciun fel de problemă. După un timp ies şi mă îndrept spre grămada de birouri unde mi-am găsit locul de dormit. Mă întind confortabil şi aştept să nu mai fie niciun zgomot. Văd picioarele celor care trec. La un moment dat, obosit de stres, aţipesc. Mă trezesc, năuc, pe la ora 2 dimineaţa. Mă plimb toată noaptea prin Parlament, cu prudenţă, pe traseele deja verificate. E clar că nu e nimeni. Parlamentul e sinistru noaptea. Se aude orice zgomot, orice ecou, propria mea respiraţie, paşii pe care îi fac. Decid să merg numai pe jos, gândindu-mă că, dacă iau liftul, cineva ar remarca că acesta funcţionează în toiul nopţii şi asta ar putea fi suspect. Mă plimb peste tot, pe traseul deja verificat în cursul zilei, fac fotografii, stau, aştept să treacă noaptea. Pe la 5.30 dimineaţa, aud zgomote. În liniştea Palatului zgomotele se aud de departe. Decid să mă ascund din nou, după reţeta verificată. Stau în toaleta de la unul din etaje aproximativ o oră şi jumătate. Ies, cobor un etaj şi intru în toaleta de acolo. Stau şi acolo jumătate de oră după care urc la etajul VII. Acolo erau femeile de serviciu. Am întrebat unde e toaleta, nu pentru că nu aş fi ştiut, ci pentru că eram curios dacă mă întreabă ce caut pe acolo. Bineînţeles că nu m-a întrebat nimeni nimic. La un moment dat una dintre ele mă întreabă scurt: „Ce faci, mă?”. Probabil am lăsat urme unde deja ea curăţase şi fără să aştepte răspunsul îşi vede de treabă. Decid să intru la toaletă şi să aştept. Pe la ora 8 ies iarăşi la lumină, funcţionarii încep să vină la birouri, se deschid barurile, beau cafele. Mă plimb de la un etaj la altul la fel cum am făcut şi cu o zi înainte. Nimeni nu mă bagă în seamă. Între orele 10.30 şi 11 părăsesc Palatul Parlamentului exact în acelaşi fel în care am intrat, fără niciun fel de problemă. Puteam să stau nu o noapte, ci o săptămână întreagă. Trecând peste disconfortul statului prin toalete şi peste stres, ai tot ce-ţi trebuie la îndemână. Ai unde te spăla, ai unde te odihni, cafeaua şi mâncarea sunt bune şi ieftine. Dacă eram terorist, puteam să fac orice în Palatul Parlamentului. Mare noroc pentru toată lumea că sunt doar un ziarist.
Ce ar fi putut face cineva rău intenţionat în locul meu
Dacă în locul meu ar fi fost cineva rău intenţionat, ar fi putut face mai multe acte de terorism. Iată şi câteva exemple. Ar fi putut să deschidă uşa oricărui birou. Toate birourile pe care le-am văzut sunt închise cu yale simple. Un profesionist le poate deschide cu uşurinţă cu un ac de gămălie, o agrafă, un briceag, etc. În consecinţă, ar fi putut să intre în oricare birou, să aibă acces la toate documentele dinăuntru. Sau ar fi putut să vandalizeze interiorul Palatului Parlamentului sau să pornească un incendiu. Să nu mai vorbim că ar fi putut să plaseze în interior un virus sau o otravă introdusă sub forma unui praf. La intrare am fost verificat numai cu detectorul de metale, iar la ieşire nu m-a remarcat nimeni. Ar fi putut să plaseze oriunde un dispozitiv de interceptare şi ascultare camuflat în interiorul telefonului mobil. Acestea sunt doar câteva exemple din ceea ce se poate, sau sperăm că după acest material, se putea face în Palatul Parlamentului: clădirea care ar trebui să aibă cea mai bună pază din ţară şi să nu existe astfel de breşe în sistemul de securitate. Stau şi mă întreb cine mă protejează pe mine, cetăţeanul român, un contribuabil responsabil...
